“Sara,ceva nu e in regula cu tine!”imi spuse Iulia,si ma privi suspicioasa cateva momente.
“Nu am nimic.”.
Stiam ca tonul meu nu ma apropa,dar continuam sa neg.Sa neg in fata lor si pana si pe mine.
“Atunci de ce esti atat de absenta uneori?”ma intreba si Ella.
Asta imi spuneau mereu,de o saptamana deja.Mie imi paream normala – in limita normalului,macar.
Sapatamana totusi trecuse repede.Poate prea repede,si fara evenimente.Intrasem deja intr-o rutina zilnica si ma simteam cuprinsa de o moleseala danca a linistii.Poate oricui i-ar fi placut asta – sa nu ai nimic de facut,doar sa stai,si sa planifici eventual viitorul indepartat.Dar mie nu-mi placea.Statul degeaba insemna timp liber,gol,pustiu de simtiri,emotii exterioare,dar plin de ganduri si emotii prea puternice,naucitoare inlauntrul meu,care-mi retezau aripile sperantei ca el si acel moment nu contasera.
Nu aveam curaj sa apas pe butonul “Apelare”.Dar poate ar fi trebuit sa o fac...Nu aveam insa atat de mult curaj – asta-mi lipsea cu desavarsire.Un alt lucru cu minus dintr-o lista plina cu lucruri banal de importante.Ma ingrijoram putin – aveam cam multe minusuri pe acea lista...
Fetele se comportau normal cu mine.Nu meritam,in urma comportamentului meu putin schimbat si rece din ultimele zile.Ele erau la fel,zambitoare si pregatire sa-mi dea mereu o imbratisare sau un cuvant frumsos.Si nici una nu accentua acel subiect.Probabil isi dadusera seama ca nici eu nu prea stiam ce-i cu mine.In ciuad “necuriozitatii”lor mascate,continuam sa le repet “Nu acum,nu azi.Promit ca o sa va zic la momentul potrivit.”. Nu le-o ziceam chiar obsesiv,nu voiam sa le par si lor o ciudata...in plus,sunt sigura ca o intelesesera de prima data.
Plimbarile prin Londra ne adusesera alte subiecte de discutat,iar totul incpea sa fie iar la fel,ca si acasa.Rasete - multe rasete din orice.
“Sara?”aud vocea lui Lou.”Ma bucur ca ai sunat!”
“Da.Ce zici sa ne intalnim sa vorbim....”
“Da,deabia astept sa te vad,Sara!”aud si vocea lui Niall.
“Desigur.”raspunse Lou.”In parcul...?”intreba.
“Okay!E aproape de casa mea.Ne vedem intr-o ora,acolo?”
“Da,sa ne astepti!”
“Da,nu o sa mai plec,si o sa ma comport normal de data asta...Sper.”
Il aud razand,apoi inchise telefonul.Ma bucur ca sunasem.Trebuia sa fac si asta l-a un moment dat....
Mi se parea ciudat ca ele erau acasa,iar eu acolo.Ma simteam de parca le-as fi abandonat.Dar daca totul avea sa decurga bine,as fi putut sa le spun intreaga istorie.
Ajunsesem mai devreme.Am luat loc pe o banca,si am continuat sa privesc in jur,dorind sa-l zaresc pe Lou.Aveam emotii- nu stiu de ce.Tonul lui fusese prietenesc – la fel si interventia lui Niall.Incepusem sa imi fac variante de discurs in minte...
“Hey!”aud o voce moale din spatele meu,apoi o atingere rece pe umar.
Instinctiv,aproape am sarit de pe banca – ma speriase putin.L-am privit cateva secunde,nereusind sa spun nimic.
“Tu...Um,si ceilalti?”am reusit sa spun,in timp ce el inca chicotea de reactia mea.
“Trebuia sa vorbesc cu tine...Singur.”
Dispozitia i se schimba brusc,iar ochii-i devenira meditativi.
“Ascult.De data asta nu mai plec,promit!”
Se aseza pe banca,langa mine,destul de aproape.Nu voiam sa ma uit in ochii lui.Stiam ce s-ar fi intamplat daca as fi facut-o.Dar mana lui se intinse iar spre mine,ca atunci,fixandu-mi fata exact in a lui,iar ochii ni se intalnira.
“N-ar trebui sa faci asta.”scancesc,fara sa-mi pot controla vocea.”Nu e corect!”
“Sa fac ce?”
“Sa ametesti oamenii.”
I-am observat expresia schimbata – se retinea sa nu zambeasca.
“Eu ametesc oamenii?”
“N-ai observat? Crezi ca toata lumea isi poate impune vointa sa usor?”
Imi ignora intrebarea.
“Pe tine te ametesc?”
“Ce voiai sa imi spui,la inceput?”Incerc sa ii evit privirea,dar stiam ca el continua sa ma priveasca.
Isi dadu capul pe spate si rase,incet ca o soapta.
“De exemplu – vedeam ca incearca sa-si adune cuvintele – cand un baiat saruta o fata...
Zambi.
“Vezi tu”continua el,lasandu-ma in pace pentru o clipa “Nu eram prea sigur atunci,dar acum stiu..”
Imi ridica una din maini,si o apasa delicat de fata lui.
“Aaa...si..eu...la..fel...”
Imi era greu sa formulez o propozitie coerenta in timp ce ma atingea.Mi-a luat putin timp de concentrare ca sa incep.
“Nu e usor..”am oftat,si m-am retras putin.
“Am gresit cu ceva?”
“Nu,din contra.Ma inebunesti.”i-am explicat.
Se gandi o secunda la asta,apoi degetele lui incepura sa-mi deseneze conturul claviculei,coborand,si asezand o mana exact pe inima mea.
“Serios?” Un zambet triumfator ii ilumina treptat fata.
“Acum ce vrei?Aplauze?”l-am intrebat sarcastica.
Rase.
“Sunt doar surprins.Si da,vreau ceva.Sa-mi explici de ce au plecat atunci.”
M-am incruntat.
“Nu-mi aminti...”
M-am tras inapoi;cand m-am retras,el a inghetat pe loc,si nu i-am mai putut auzi sunetul respiratiei.S-a uitat precaut la mine un moment,apoi expresia ii deveni nedumerita.
“Ce importanta are?”l-am intrebat,tot evitand sa-i intalnesc privirea.
“Are importanta pentru mine.”a insistat el.
“Nu o s-o lasi balta,nu-i asa?”
“Nu.”
“Atunci sper sa te bucuri de dezamagire – nu o sa spun nimic.”
I-am observat expresia – de inger doborat.
“E de ajuns ca ti-am spus ca ma inebunesti,nu crezi?”
M-am apropiat eu de data asta de el,tremurand,nu prea sigura de ceea ce faceam.Fata ii deveni vulnerabila.Am asteptat sa spuna ceva care sa aiba sens.Secundele treceau.
Mi-am aplecat fata spre a lui,atingandu-i obrazul rece de al meu.
“Hmm....” a inganat el.
I-am simtit mana,mai usoara decat aripa unui fluture,incercand sa o stranga pe a mea.
“Deci...e acelasi lucru - simtim la fel.Ma bucur ca nu ai mai plecat de data asta.”
“Autosugestia”am spus zambind,apoi i-am simtit buzele lipite de ale mele.
I-ar ma pierduse...
“Presupun ca..um..te iubesc.”am recunoscut,tot cu vocea intretaiata...Dar poate recunoscusem prea repede.
“Imi va fi greu”continua el.”M-am gandit la tine in fiecare zi.Dar acum,dupa asta,va fi si mai greu,sa plec de langa tine,chiar si pentru cateva minute.Chair daca tind sa cred ca ma vei astepta acolo...”
“Atunci nu pleca acum!”i-am raspuns,incapabila sa-mi ascund dorinta din voce.
“Nici eu nu vreau.”replica el.”Adu lanturile!Sunt prizonierul tau.”
Rase cu rasul lui usor si muzical.
“Fiorii unei noi iubiri,si toate astea ma fac sa ma simt bine – foarte bine.”am spus si eu.
Zambi,apropindu-se si soptindu-mi:
“This is start of something beautiful/This is start of something new/You are the one that make me loose it all/You are the start of something beautiful.”
Apoi i-am simtit buzele pe gatul meu,si ciudat – asta nu ma deranja.Era atat de placut.
“Mmm..”am murmurat.
I-am vazut apoi un alt zambet pe fata.Se ridica,dar inainte de asta,imi sopti la fel de catifelat “Continuam maine.” Apoi se indeparta,si in cateva clipe l-am pierdut din vedere.
Capul imi exploda de la atatea ganduri – era imbibat in dulcegarii.Tot drumul spre casa,care slava domnului nu era prea lung,am continuat sa zambesc ca o idioata,fara sa-mi pese de nimic altceva,gandindu-ma doar la el.
Si speram ca si eu eram un gand din imaginatia lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu